Optimist? Sau doar refuzi să vezi realitatea?

Când „o să fie bine” devine o modalitate de a evita ceea ce este greu de acceptat

„O să fie bine.”

Este una dintre cele mai reconfortante propoziții pe care ni le putem spune atunci când trecem printr-o perioadă dificilă.

Uneori, este exact ceea ce avem nevoie să auzim. Ne ajută să păstrăm speranța, să avem răbdare și să mergem mai departe.

Dar există și situații în care această propoziție nu ne ajută să traversăm o perioadă dificilă, ci ne ajută să nu privim realitatea.

„O să se schimbe.”

„Poate exagerez eu.”

„Nu este chiar atât de grav.”

„Toate cuplurile trec prin perioade dificile.”

„Mai rezist puțin.”

„Trebuie doar să gândesc pozitiv.”

Când astfel de gânduri apar în mod repetat, merită să ne întrebăm:

Sunt cu adevărat optimist sau încerc să evit o realitate care mă doare?

Optimismul nu înseamnă să ignori ceea ce se întâmplă

Există o diferență importantă între optimismul realist și ceea ce putem numi, în limbaj obișnuit, „pozitivitate nerealistă”.

Optimismul realist nu presupune să negi dificultățile. Înseamnă să poți recunoaște că situația este dificilă și, în același timp, să crezi că există posibilități de schimbare sau că vei putea face față situației.

De exemplu:

„Relația mea trece printr-o perioadă dificilă, dar putem încerca să schimbăm anumite lucruri.”

este diferit de:

„Nu este nimic în neregulă. O să treacă de la sine.”

În primul caz, există realitate și speranță.

În al doilea, speranța poate deveni o modalitate de a evita realitatea și această diferență este importantă, pentru că nu putem schimba în mod conștient ceea ce refuzăm să vedem.

De ce ne este atât de greu să acceptăm realitatea?

Din perspectiva terapiei cognitiv-comportamentale (CBT), modul în care interpretăm o situație influențează ceea ce simțim și ceea ce facem.

O situație dificilă poate genera gânduri precum:

„Dacă plec, voi rămâne singur.”

„Dacă recunosc că nu mai pot, înseamnă că sunt slab.”

„Dacă pun limite, voi pierde persoana respectivă.”

„Dacă accept că sunt epuizat, va trebui să schimb ceva.”

Aceste gânduri pot produce anxietate, vinovăție, tristețe sau teamă, iar când emoțiile devin greu de tolerat, putem recurge la evitare.

Evitarea nu arată întotdeauna ca o fugă evidentă.

Uneori arată ca:

• minimalizarea problemei;

• găsirea permanentă de justificări;

• amânarea unei decizii;

• concentrarea exclusivă pe aspectele pozitive;

• convingerea că „va trece” fără să schimbăm nimic;

• evitarea discuțiilor dificile;

• ignorarea propriilor emoții și nevoi.

• 
  

Pe termen scurt, evitarea poate fi foarte eficientă. Ne simțim puțin mai liniștiți.

Pe termen lung însă, problema rămâne, iar uneori devine mai mare.

„Poate se schimbă” - când speranța te ține pe loc

Să luăm exemplul unei relații. Partenerul te rănește în mod repetat, comunicarea este dificilă, nevoile tale sunt ignorate, iar tu te simți din ce în ce mai nefericit.

Dar îți spui:

„Poate se va schimba.”

Poate chiar există motive reale pentru care speri. Poate partenerul își dorește să schimbe anumite lucruri.

Problema apare atunci când speranța nu mai este însoțită de acțiune.

Lunile trec. Comportamentele se repetă. Tu continui să suferi, iar singurul lucru care se schimbă este explicația pe care ți-o dai:

„Mai are nevoie de timp.”

„A avut o perioadă grea.”

„Poate eu sunt prea sensibil.”

„Poate cer prea mult.”

În acest punct, nu mai este vorba doar despre optimism. Poate fi vorba despre dificultatea de a accepta că realitatea actuală nu corespunde cu ceea ce îți dorești să fie.

„Poate exagerez” - una dintre cele mai frecvente forme de îndoială

Un alt mecanism apare atunci când începem să ne punem constant la îndoială propriile emoții.

„Poate sunt prea sensibil.”

„Poate ceilalți trec prin lucruri mai grele.”

„Poate nu am niciun motiv real să fiu atât de obosit.”

„Poate problema este la mine.”

Uneori, această îndoială poate avea legătură cu anumite tipare cognitive învățate de-a lungul timpului. Dacă ai învățat că emoțiile tale sunt „prea mult”, că trebuie să fii puternic sau că nevoile tale îi deranjează pe ceilalți, poate deveni dificil să iei în serios ceea ce simți.

Astfel, în loc să te întrebi:

„Ce încearcă emoția mea să îmi transmită?”

începi să te întrebi:

„Oare am voie să mă simt așa?”

Sunt două întrebări foarte diferite.

Când „trebuie să gândesc pozitiv” devine o problemă

Gândirea pozitivă poate fi utilă, dar nu orice gând pozitiv este sănătos.

„Voi găsi o soluție.”„Pot cere ajutor.”„Este greu acum, dar pot face pași pentru a schimba situația.” - sunt forme de gândire realistă și flexibilă.

În schimb:

„Nu am voie să fiu trist.”

„Trebuie să văd doar partea bună.”

„Dacă gândesc pozitiv, lucrurile se vor rezolva.” - pot deveni forme de presiune asupra propriei persoane. Emoțiile dificile nu dispar pentru că le interzicem.

Cum îți dai seama că nu mai este optimism, ci evitare?

Poți începe prin a observa câteva semnale.

1. Spui frecvent „o să fie bine”, dar nu se schimbă nimic

Speranța este sănătoasă atunci când coexistă cu realitatea și cu acțiunea. Dacă aceeași situație se repetă, iar singura strategie este să aștepți, merită să te oprești și să privești mai atent ce se întâmplă.

2. Găsești mereu explicații pentru comportamentul celorlalți

Înțelegerea celuilalt este importantă, dar dacă ajungi să explici constant de ce cineva te rănește și uiți să te întrebi cum te afectează pe tine, este posibil să pierzi din vedere propria realitate.

3. Îți minimizezi propriile emoții

„Nu e mare lucru.”

„Alții o duc mai rău.”

„Ar trebui să fiu recunoscător.”

Recunoștința nu anulează suferința.

Poți fi recunoscător pentru ceea ce ai și, în același timp, să recunoști că ceva din viața ta nu îți mai face bine.

4. Știi că există o problemă, dar amâni constant să faci ceva

Uneori, nu lipsa de claritate ne împiedică să acționăm, ci frica de ceea ce se va întâmpla după ce vom recunoaște adevărul.

Acceptarea nu înseamnă resemnare

Poate că una dintre cele mai importante diferențe este aceasta:

Acceptarea nu înseamnă că îți place ceea ce se întâmplă.

Nu înseamnă că ești de acord.

Nu înseamnă că renunți.

Înseamnă că poți privi situația așa cum este, fără să o minimalizezi și fără să o dramatizezi.

„Asta este situația mea.”

„Asta simt.”

„Acestea sunt lucrurile pe care le pot controla.”

„Acestea sunt lucrurile pe care nu le pot controla.”

„De aici pot decide ce fac mai departe.”

În psihoterapia cognitiv comportamentală, acesta este un pas important: să învățăm să identificăm gândurile și interpretările care ne influențează emoțiile și comportamentele și să dezvoltăm perspective mai realiste și mai flexibile. Nu este nevoie să transformăm fiecare gând negativ într-unul pozitiv. Uneori, avem nevoie să îl transformăm într-unul mai realist.

Uneori, adevărul este mai util decât optimismul

Poate că relația ta chiar are nevoie de o schimbare.

Poate că ești mai epuizat decât ai vrut să recunoști.

Poate că anxietatea îți afectează viața mai mult decât ai admis.

Poate că ai nevoie să pui o limită.

Poate că ai nevoie de ajutor.

A recunoaște aceste lucruri nu înseamnă că ai eșuat.

Din contră, înseamnă că începi să te raportezi la propria viață cu sinceritate.

Iar schimbarea începe, de multe ori, nu atunci când găsim cea mai pozitivă explicație, ci atunci când avem suficientă siguranță încât să privim adevărul fără să fugim de el.

Când poate fi utilă o evaluare psihologică?

Dacă observi că îți este greu să îți înțelegi stările emoționale, că repeți aceleași tipare sau că anxietatea, tristețea, epuizarea ori dificultățile relaționale îți afectează viața, nu este nevoie să aștepți până când lucrurile devin copleșitoare.

O evaluare psihologică de specialitate te poate ajuta să înțelegi mai clar ceea ce se întâmplă, iar psihoterapia poate oferi un spațiu în care să explorezi aceste tipare și să lucrezi, pas cu pas, la schimbarea lor.

A cere ajutor nu înseamnă că nu te poți descurca singur, uneori înseamnă că ai ales să nu mai faci asta singur.